Politica

Grecia şi problemele pe care le duce cu ea

Problemele pe care le ridică criza din Grecia sunt mult mai mari decât ar părea ele la prima vedere.

Complicţiile vin din spate de tot, din istoria frământată a secolului al XX-lea, sunt complicate şi astăzi, ca şi o consecinţă a politicilor duse în Balcani de vreo treizeci de ani încoace şi tind să-şi proiecteze această caracteristică şi în viitorul apropiat, cu anumite extensii pe termen mediu.

În al Doilea Război Mondial, germanii nu ar fi vrut să "se încurce" cu Grecia. Prezenţa lor în zonă, care fusese destul de paşnică în prima fază a războiului, a fost determinată de faptul că italienii, conduşi de Mussolini, aveau "nevoie" de o victorie pe calea pe care o visa Il Duce, aceea de a reînfiinţa Imperiul Roman. Prin urmare, invidios pe victoriile germane din Polonia, Franţa, Benelux şi Norvegia, dictatorul italian a simţit şi el nevoia de a atace "pe cineva", prin urmare a atacat Albania şi Grecia.

A fost învins în mod exemplar, mai mult s-a trezit şi cu prezenţa unui corp expediţionar britanic.

Germania fascistă, care în acea perioadă a anului 1941 era preocupată de declanşarea Planului Barbarossa, atacul împotriva URSS, a descoperit cu neplăcere că trebuie să-şi dizloce trupe importante pentru a interveni în Grecia în ajutorul aliatului italian. Desantul trupelor aeropurtate germane în insula Creta, conduse de generalul Student au fost un exemplu de misiune militară foarte bine finalizată!

Operaţiunea militară a durat câteva săptămâni, germanii au făcut prăpăd pe unde au trecut şi pacea germanică a fost instalată.

Totuşi, trebuie avut în vedere că germanii i-au avut ca principali adversari în acea perioadă pe englezii din corpul expediţionar. Grecii făceau faţă cu succes italienilor, dar nu rezistau în faţa germanilor.

Cu toate acestea, cele 6 săptămâni de întârziere în declanşarea operaţiunilor militare împotriva URSS, spun istoricii militari, ar fi fost una dintre principalele cauze care i-au împiedicat pe germani să câştige războiul în Răsărit, deoarece operaţiunile militare s-au împotmolit în noroaiele toamnei şi în gheţurile iernii. Numai că asta este o altă poveste.

Englezii, prin mintea şi intenţiile primului lor ministru Chruchill au avut foarte serios în vedere controlul asupra Balcanilor. A existat chiar o tentativă ca Marea Debarcare să se producă în aceste teritorii, cu atât mai mult cu cât aceasta era controlată de Marina Regală Britanică, de care Marina Italiană se temea, la modul cel mai propriu. Numai că, până la urmă marea operaţiune militară s-a proodus în Normandia.

La sfârşitul războiului Churchill dorea controlul Greciei. Stalin dorea controlul României.

Grecia era la acea dată preponderent comunistă, în vreme ce noi nu avea nimic comun cu comunismul... doar armatele ruseşti de ocupaţie.

La sfârşitul războiului Grecia a fot ţară învingătoare, timp în care România a fost declarată ţară învinsă, cu toate consecinţele care au provenit din acest statut!

Stalin avea calculele sale, pe care domnii occidentali nu le mai amintesc astăzi, din varii cauze. El îşi făcuse calculele că, având în Grecia, dar şi în Italia structuri puternice ale partidelor comuniste va putea controla zona aceea, sprijinind activitatea acestora prin fonduri secrete.

Atât de bine s-au desfăşurat lucrurile încât în 1946 în Grecia s-a declanşat un război civil care a durat până prin 1949. Se luptau grecii din Armata democratică – o aripă militară a Partidului Comunist Grec – şi armata guvernamentală sprijinită de americani şi britanici.

După terminarea acestui război mase mari de oameni s-au refugiat în ţările comuniste în acea vreme.

În 1952 Grecia a intrat în NATO, odată cu Turcia, devenind aliată a vecinei sale cu care avea nenumărate probleme de delimitare a frontierei maritime, dattorate unor insule revendicate de ambele părţi.

Tot pe la începutul anilor '50 Greciei i se cere să renunţe la jumătate din datoria de război a Germaniei către ea, în schimbul declanşării Planului Marshall, care , astfel, ar fivizat-o şi pe ea.

După 1950 în Grecia se instalează un regim profund anticomunist care durează cam 15 ani, până când cunoaşte o oarecare relaxare, permiţând forţelor de stânga să aibă un reviriment.

Însă totul se termină cu lovitura de stat "a coloneilor" din 1967 care va instaura un regim dictatorial până în 1974, când Grecia revine la democraţie.

În această perioadă forţele de stânga au acţionat şi prin intermediul unor organizaţii radicale, de-a dreptul teroriste.

Grecia este o ţară fără o economie foarte dezvoltată. Se bazează pe turism, pe servicii, pe agricultură (în special producţia de citrice şi măsline), însă are una dintre cele mai importante flote maritime din lume, Bursa de navlu de la Atena fiind una foarte importantă. Ori transporturile maritime sunt cele care influenţează cu până la 10% preţurile mărfurilor la scară mondială.

După înfiinţarea Uniunii Europene, Grecia este membră din 1981 şi face parte din spaţiul Schengen din 2000.

În momentul de faţă Grecia este indispensabilă ca membru al Flancului sudic NATO, cu atât mai mult cu cât, în acest moment sunt "complicaţii" militare extrem de serioase în Orientul Mijlociu, este o continuă stare de război în Siria, Rusia are o puternică bază militară la Tarsis şi o flotă puternică staţionată în Limasol (Cipru), port pe care l-a închiriat nu de mult de la ciprioţi.

Prin urmare problemele pe care le traversează astăzi Grecia, vrem – nu vrem, interesează întreaga comunitate europeană, precum şi Alianţa Nord-Alantică.

Lucrurile sunt complicate. Pe de o parte UE şi FMI sunt îndreptăţite să ceară banii împrumutaţi de greci, bani pe care grecii nu-i au şi nici nu au de unde-i scoate, dar pe de altă parte grecii se aşează la masa tratativelor cu "o grămadă" de argumente, destul de serioase şi, până la un moment dat, convingătoare.

Prin urmare situaţia este foarte complicată, iar despre "chestiunea grecească" noi vom mai auzi, multă vreme de aici înainte.