Literatura

VALURI VIN... VALURI PLEACÃ...
Secundele cheamă secunde. Tăcerile cheamă tăceri. Se adună unele după celelalte, ca un blestem menit să te încovoaie şi să te supună. Cine ar putea să ştie câtă imensitate şi cât adânc se află în oceanul unei secunde învãluită în linişte?
Se prăbuşesc temple cu coloane înălţate spre stele şi deodată vezi că nu sunt decât valurile mării scăpate din zăgazurile lor, izbindu-se de falezele de granit.
Fiecare clipă este un început şi un sfârsit. Se cheamă unul pe celălalt, la nesfârşit, până la totala lor contopire, neutrala lor luminozitate. Tania!...
Unde începe spaima şi unde se sfârşeşte mirarea? Unde se vor termina gândurile şi unde va începe mineralul? Cine ar putea şti oare? Şi de ce ar şti?

* * *

Maşina năvăleşte în întuneric, despicându-l ca pe o apă imensă şi neagră, întunericul şi apa purtată de vânt, care-mi întunecă parbrizul. Schimb viteza, pornesc, iar piciorul îmi apasă pedala până în fund...
O simt pe Tania privind înainte. E lângă mine vie şi caldă.
Îi simt respiraţia ca şi cum ar veni dintr-o altă fiinţă a mea.
Deodată o voce îmi spune că suntem nebuni amândoi...
Şoseaua este măturată de rafale de ploaie. Ghicesc valurile mării izbind cu furie digurile.
Simt nevoia de a rupe realul, de a ieşi prin parapet şi de a pluti către nicăieri. Dar frânez violent, iar maşina alunecă pe apa şoselei ca pe ghiaţă şi se opreşte pe marginea drumului. Brusc şi nefiresc.
În larg, vapoare încărcate cu lumini aşteaptă intrarea în port.
Tania tace din nou... Nu ştiu dacă e frumoasă.
Mă priveşte şi o clipă, cred, îi ghicesc ochii umezi. Îi simt palmele sărate pe ochi. Are buzele arse. Fiecare secundă este un drum. Pieptul mi-e gol şi plutesc dinspre nicăieri, către nicăieri, dincolo de tot şi de toate... Buzele ei ard şi cheamă.
Coapsele îi foşnesc în atingere. E caldă şi e vie.
O secundă o visez în braţele mele, cu capul aşezat în scobitura umărului, înţelegând ordinea lucrurilor...
- Mi-e frig!... E toamnă...
Ghicesc un talaz prăbuşindu-se pe stânci.
- Te iubesc.
Mă priveşte şi are genele lungi.Un cârlionţ de păr mai are un strop de apă sărata în el. Priveşte prin parbriz, şi-i ghicesc în întuneric profilul pe fundalul geamului lateral, pe care se tot scurg stropi de apă.
- Taci, şopteşte închizând ochii, fugind într-o lume, o altă lume, o lume anume a ei.
Am obosit şi tai din nou întunericul cu lumina farurilor. Către ce pornesc oare?
Nu sunt, oare, prea multe întrebări?

* * *

Am intuit existenţa Taniei într-o mulţime de oameni agitaţi, ca pe o insulă ferită de nelinişti, într-un ocean învolburat. Îşi strângea mapa cu acte şi m-a privit, iar mie mi-a venit să desprind tăcerile şi umbrele acelei încăperi pe care nu aveam de ce să o iubesc.
Nu ştiu cine eşti, mi-e teamă de tine, mi-e teamă de mine şi mi-e teamă de timp.
Se ridică şi pleacă.
La o masă doi indivizi agită nişte hârtii, contracte, iar zbaterea lor îmi pare un balet grotesc...
M-aş înălţa, dar ştiu că n-aş găsi în jur decât frig. Numai frig.
Zâmbeşte din uşă...
Ghicesc soarele în jurul meu, cu razele sale transformate în câmpuri deformatoare de volume...
Simt paşii ei pe mozaicul sălii şi îmi imaginez trecerea ei pe coridoare aflate veşnic în penumbră, paşii săi, descompuşi, şi recompuşi, în, şi din imagini succesive, fragmentate de mintea mea într-un joc epuizant, descoperit, dintr-o dată cu surprindere şi cu mirare.
Reiau imaginea mental. Involuntar. Îmi aprind o ţigară. Imaginile mi se aglomereazã în ochi. Se ridică, zâmbeşte şi pleacă. Are un pardesiu bordo şi parcă-i simt aroma mării în păr.
Mă-nalţ, dar nu găsesc decât frig în jurul meu. Parcă aş avea degetele însângerate, sunt gata să pătez... orice ... Biet heruvim cu aripile degerate!...
Chibritul mă arde la deget şi mă trezesc brusc în rumoarea din jur. Peste tot oameni cu conracte, cu multe contracte!...
Mă ridic să ies. Cred că mă strigă o voce şi simt o privire cum mă urmăreşte, dar nu mă mai interesează.
Nu ştiu cum o cheamã. Am avut subit senzaţia că acele secunde nu au existat, că nu sunt ale mele, că nici nu le-am trăit efectiv...
Îmi arunc cu apă pe faţă deasupra chiuvetei de la toaletă şi îmi dau seama că voi mai trăi, pentru a o mai vedea încă o datã. Azi. Mâine. Cândva.

* * *

- Aş vrea să-ţi pot dărui o lume, numai că mi-e teamă ca nu cumva cuvintele să sune a gol.
- Pentru ce...
- Pentru clipe de adevăr.
- ... acestea? Şi ce adevăr se poate ridica pe minciună?
- De ce nu vrei să înţelegi?
- Ce ai dori să înţeleg? Vino să privim marea.
Se năşteau valuri, talazuri se aruncau spre noi, pornite de-a dreptul din cerul fără nici o culoare. Vapoare aşteptau intrarea în port şi luminau, încărcate de lumini, precum licuricii, peste ape. Era deja noapte şi era vânt.
O pală de aer azvârlită spre noi cu furie, ne-a umplut părul cu stropi furaţi din mare... Avea ochii mari.
- Pe cine vrei să minţi? Şi de ce? Valuri vin, valuri pleacă, soarele răsare şi apune, aceeaşi scară înseamnă drum în sus şi drum în jos, zidul rămâne zid, iar zbaterea - zbatere! Tu ce vrei, de fapt?
Ochii ei străluceau în noapte. Se întindea în mine un gol care mă rupea. Fiinţa ei era chemare, ploaie şi timp.

* * *

„Îţi va greu să mă înţelegi, prietene, să alegi din toate câte ţi le spun acum, aşa la repezeală. Dar, vezi tu, Constantine, se află mult prea multe lucruri în afara voinţei noastre, ca şi cum ele s-ar afla hărăzite de o mână exterioară nouă... Marele Păpuşar!... Iar noi ne aflăm precum piesele aruncate pe tabla unui gigantic joc.
Totuşi, cum mă ştii foarte bine, eu resping ideea unui destin încheiat înainte ca omul să-şi capete fiinţa cu care va naviga în lume...
Ce nu pot să înţeleg, însă, este de unde s-a ivit depărtarea asta în timp, faţă de tot ceea ce se află în amintirea mea. De parcă nici nu s-ar fi petrecut vreodată... Adevărul e că nu mă simt, deloc, bine!
S-ar putea ca asta să explice, cât de cât, lucrurile.

* * *
În seara următoare am ieşit singur ca să privesc marea. Ploaia ostenise din înverşunarea cu care hrănise apele mării şi pământul, dar şi acum, din când în când, vântul mai arunca pale încărcate cu stropi de apă, umezind nisipul, care se aduna, descopeream deodată în penumbra vineţie, închipuind moviliţe şi gropiţe în jurul lor.
Unda înserării se lăsase amestecând depărtările cerului cu depărtările apelor, într-un unic izvor de bivoli mohorâţi, care nu se ştia bine unde se desfăceau, de unii făceau spinări înspumate, iar ceilalţi hălăduiau către nicăieri, cu copitele încărcate de pulberea cerurilor.
Doar umbra mea încerca să ajungă la limanul neliniştilor, încercând să despic zbaterea mării de cea a timpului.
În nopţi ca acestea vestitorii aduc numai zvonuri de nenorociri şi de spaimă!...
Vântul, trezit din nimic, imaginează în nisipul jilav urme de fiinţe scăpate dintr-un cotlon întunecat al gândului. În hora aceasta, în care aerul aducea odată cu el mireasma solzilor fiinţelor adâncurilor, deodată norii se despicară şi prin spărtura lor, nevăzută mie atunci, se pogorâră peste ape razele unei luni neânchipuite. Şi m-am cutremurat, pentru că turlele de lumină aveau strălucirea ciolanelor proaspăt dezgolite de carne şi alergau bezmetic peste ape, ca şi lumina unui ochi de vrăjitoare în căutare de pradă.
Am urcat stâncile digului, sus, cât mai sus şi deodată acea lumină s-a oprit asupra mea şi am simþit cum pentru câteva clipe am fost ales Prinţul Întunericului, stăpâneam hoardele acelea de valuri, cohortele spinărilor de nouri, întreaga energie dezlănţuită a nopţii părea să-mi aparţină integral, chiar şi ochiul acela de întuneric invers, din care ţâşnea o altfel de lumină, nu părea acum decât o fereastră deschisă spre răcoare şi tăcere zvârcolită şi va fi suficient să-mi îndrept pumnul spre el şi, să vreau, apoi m-aş fi desprins de pământ, aş fi plutit către alte lumi, care mi s-ar fi deschis în faţă.
Hainele mi se preschimbaseră pe nebănuite într-un giulgi, iar când mi-am privit mâinile, mi le-am ghicit date cu pulbere de marmurã...
Dar acel ochi s-a închis, iar vraja s-a rupt.
Din întuneric se apropia şovăielnic o siluetă către mine. Părea din alt timp, ieşită de-a dreptul din noapte, cum era, am tresărit crezând că era Tania, dar nu era ea.
Vuietul mării m-a obosit şi am renunţat.
* * *

...Nu ştiu cum să-ţi explic cât mai bine, încercând să fiu, iată, cât mai coerent, senzaţiile pe care le-am trăit atunci... Din nou nu sunt în stare să localizez, emoţional, acest „atunci“, corect, în timp...
... Simţeam în permanenţă în aer că moare o epocă, un timp, o vârstă, a mea, a lumii... Aveam aproape acut senzaţia că, la un ceas însorit de seară, voi zări, ieşind din nicăieri, pur şi simplu, aflând, aşa, dintr-o dată, fantoma prinţului Salina, mângâind cu privirile trandafirii osteniţi de lunga lor trecere în toamnã...
De ce, Constantine? Vezi că nici tu nu vrei? Sau poate că nu poţi, să-mi spui!

* * *

Imaginile, toate, trecute şi mai puţin trecute se descompuneau ca nişte foi ale unui fruct nemaiântâlnit şi pe măsură ce se îndepărtau, stârnite de un vânt, numai de ele ştiut şi simţit, luau nuanţe violacee, ca în cele din urmă să ardă consumate de un foc intern, care le mistuiau până la cenuşă.
Am conştientizat un salt şi o vedeam pe Tania lângă mine, cu ochii umezi, de ciută, cu un zâmbet firav, în vreme ce o şuviţă de păr îi cădea neascultătoare pe frunte. Şi deşi nu ar fi trebuit să pot vedea, ştiam că părul ei avea reflexe blond-arămii...
Părea că spune ceva. Buzele ei se deschideau părând a rosti fraze, dar nu auzeam nimic. Apoi păru că zâmbeşte. După aceea a încetat. Privea zborul maşinii prin aer, iar când am întins mâna să o ating, am simţit răceala unui braţ de ceară!...
M-am trezit zvârcolindu-mă, cu cearceaful adunat sub mine şi cu pijamaua leoarcă de apă. Afară vântul şuieră nebun scuturând ultimele frunze ale plopilor agăţate disperat de crengi. Se auzeau cum se loveau valurile mugind de faleză. Şi mi-a fost frig...

* * *


Privea nisipul strălucind de apă şi fiecare pas nu era altceva decât o clipoceală jilavă şi lipicioasă. Atentă la drum, o alee părăsită de demult, abandonată acum pescăruşilor şi călifarilor, privea mai mult în jos... Şi nu am înţeles dacă făcea asta ca să vadă, sau ca să nu privească.
Dansam în jurul ei un dans păgân, care acum privit din exterior îmi pare ciudat şi oarecum ridicol, dar doream să o văd, doream să o simt cu privirea, să o cuprind, să o înconjur. Îi spuneam copilării şi alergam amândoi prin nisipul ud, atingându-i degetele reci şi umede, încercând să o reţin, să rup spaima aceea pe care o simţeam ca pe o umbră, ca pe un clopot de umbră în bezna din jur, despicată firav, numai de becuri pierdute departe...
Aici erau stăpâni doar vântul, marea şi noi.
Straniu!...La început rememorasem doar imagini... Pierdusem cuvintele, undeva pe o plajă, sub chinul unei luni care dorea să se nască. Adagio magnific!
- „ Nenăscut fiind / Nimeni nu mă va vedea murind.“
- Citezi!
- Cred!
- Unde spui că se termină marea?
- Acolo unde începe vântul.
- Ai mâinile calde...
- Ai pleoapele reci.
Şi părul ei era vânt, iar degetele ei erau ploaie. I-am sărutat tâmpla, în vreme ce mâinile îmi tânjeau după trupul ei, pe care-l ghiceam înfiorat şi nu am înţeles, dacă a fost frig sau tremur, spaimă sau remuşcare... A întors capul privind un pescăruş rătăcit în larg, care acum descoperea pământul. Şi din nou n-am ştiut dacă atunci, în clipele acelea pierdute în penumbră şi tăcere, a fost mai aproape, sau mai departe, de mine, ca niciodată...

* * *

Tăcea din nou, şi tăcerea ei părea un strigăt. Aşezată pe o stâncă înnegrită de algele moarte, privea apele reci ale golfuleţului, astăzi liniştit, aureolat de o salbă de scoici, care mâine vor sclipi, ele putrezind în fapt, dispărând în ele însele, eliminându-se...
Intuiam existenţele noastre paralele, ca pe două benzi rulante alăturate, noi atingându-ne degetele în mişcarea lor, incapabilii să trecem, unul în timpul celuilalt, scurgându-ne către ceva ce, sau nu puteam, sau nu vroiam să înţelegem, revenind în valuri de timp, cu trupuri-cometă, fără comunicare...
- Mi-e teamă, şi ori de câte ori închipui imagini viitoare, derulez un film straniu...
Vorbea întretăiat şi buzele sale mitraliau cuvintele, ca şi cum pieptul i s-ar fi încordat, aruncându-le afară într-un spasm dureros. O priveam tăcut imaginându-mi valuri întunecate în ochii săi verzi.
O undă de apă, aproape că i-a udat pantoful, iar în larg un vapor luminat feeric intra în port. Valurile mării sursurau a minune visată, nu trăită!
- Mi-e teamă. Mă simt sfâşiată, goală şi fără de apărare... Mi-e sufletul gol. Ce va fi mai departe? Spune-mi că totul nu e decât un joc.
Din ziua de ieri au mai rămas doar vântul şi ochii ei care priveau cu gene care nu mai vroiau să-i biciuie obrajii. Aş fi vrut să mă aşez, dar piatra mi-o imaginam că e udă şi rece. Totul în jur părea ud şi rece!...
- Dacă tu vrei aşa, totul nu e decât un joc. Nu voi atinge nimic, nu voi rupe nimic. Regulile le vei stabili tu.
- Nu vreau! De ce?
- Pentru că eu nu pot decât aştepta.
Când m-am întors să privesc marea avea un surâs care-mi părea amar. S-a lipit cu spatele de spatele meu şi mi-a vorbit depspre ea, despre soţul ei care o aştepta în lumea ei, în care, de-abia acum realizam, intrasem brutal. Începea să-şi amintească!
Adagio-ul s-a terminat cu un punct. Firesc.
Ce normal putea să fie totul!...
Mă revolta cât de normal şi de firesc era totul. Şi cât de impasibil priveam aceasă trecere. Aveam un gol în mine şi pe măsură ce ea vorbea, golul acela devenea imens, ea vorbea, şi cu fiecare cuvânt gândit şi apoi rostit, o simţeam mai departe, tot mai departe...
Mai ştiu că i-am cuprins capul în palme privind-o în ochi. Părea că va plânge, dar nu a plâns. Nu am plâns nici eu. Oamenii de astăzi nu mai au timp să plângă din dragoste.
S-au scurs minute până când s-a desprins din braţele mele, şi nu mai ştiu când şi-a luat rămas bun de la mine, şi nu mai vreau să ştiu că paşii săi erau neşovăitori. Erau liniştiţi şi fermi... Fermi.
Eu am pornit-o pe nisip sperând să găsesc un fel de tonomat unde să pot asculta Adagio-ul lui Tomasso Albinoni.
Râdeţi? Cred că şi eu am râs. Aşa cred... Aşa cred...

* * *

...Gata am terminat Constantine! Am citit am recitit, iar acum îţi trimit cu inima împăcată scrisoarea asta, destul de ciudată, convins fiind că mă vei recunoaşte în ea... Sper să mă găseşti acolo, în ea!
Mi-ai cerut să fiu sincer, iar eu am fost, mi-ai spus să scriu ce am simţit, iar eu am scris ceea ce am simţit eu atunci.
Sper să-ţi fie de folos. Însă nu mă întreba acum despre adevăruri şi minciuni, pentru că voi tăcea!...
Furtuna a fost adevărată.
Aş vrea să te întreb acum, aşa între noi, dacă nu sunt suficiente trei zile de furtună blestemată, vreme în care nici măcar vapoarele să nu-şi poată afla odihna în portul imediat apropiat, să fie, aşa, oprite din mersul lor firesc, ca să-ţi aduci aminte în faţa dezlănţuirii mării şi cerului de toate femeile frumoase pe care le-ai iubit, sau ai crezut că le-ai iubit vreodată?
P.S. Te rog fii îngăduitor cu viziunea-imaginea aceea a mea, cu prinţul Salina. Cu aproximativ două zile înainte de prăpădul acela, chiar am avut senzaţia că-l zăresc privind şi admirând ultimii trandafiri ai acelei veri indiene, atât de răvăşitoare.
Cine ştie? O fi fost vreun duh al înserării!

Te salut cu drag, al tău
* * *
